La Porcești
Prima experiență de alpinist
Pentru început, să clarificăm prima probemă: unde este acest Porcești?... cam... pe nicăieri; normal: nu mai există... încă din momentul reănființării județelor; atunci a fost redenumit Moldoveni. Acest răspuns cred că vă duce deja cu gândul la o a doua întrebare: de ce-l numesc eu Porcești? Pentru că mă trag dintr-o familie autohtonă( bunicul de pe mamă al tatălui meu se numea Constantin Porcescu; pentru cei care-s ieșeni și/sau au ceva mai multe cunoștințe în domeniul religiei secolului al XX-lea, și pe care, în momentul de față, îi cam frământă o întrebare, răspunsul este „Da, vorbim despre tatăl părintelui Scarlat Porcescu.”), și pentru că așa am fost învățat de mic. Revenind așadar la amplasare, satul se situează la șoseaua care leagă orașele Roman și Buhuși, la circa 18km de Roman.
Vin aici vară-de-vară, nu numai pentru că eu consider meleagurile astea ca fiind binecuvântate, ci pentru că trebuie s-o mai văd și pe tanti Ileana, sora mai mică a părintelui Porcescu, rămasă văduvă în cel de-al II-lea Război Mondial, mătușa tatălui meu, care, în febuarie a ajuns la onorabila vârstă de 94 de ani.
Ieri, 13 august, am făcut două trasee tipice, adică mersul la budăi și mersul la bisericuță. Ce este acela un budăi? O fântână cu apa la suprafață. Cel la care fac eu referire se numește Fântâna Zmăului și este plasat pe malul pârâului Poarca, la marginea livezii fostului CAP.
Acea bisericuță nu este altceva decât o construcție cu aspect de biserică, numai că de înălțimea uniui stat de om( de la bază și până la vărful crucii). A fost zidită pe locul unei foste biserici, care, din nefericire, a ars în iarna lui '33.
Spre seară am făcut focul pe grătar, după care ne-am delectat mâncând capodopera culinară a lu' tata(doi oameni halind optsprezece mititei). Mai târziu, am făcut-o pe astronomul întrucăt am privit luna prin binoclu și, spre surprinderea mea, am distins o grămadă de forme de relief, printre care și craterul de la unul dintre poli(probabil Sud).
Astăzi, pe lângă îndeplinirea aproape completă a unui obiectiv pe care-l plănuiesc de vreo cinci ani( mersul la pădurea Deasa), mi-am îndreptat atenția spre studiul unui tom caligrafiat, cu o lucrătură deosebită în argint( „Cartea de aur”), care grâce à o întâmplare cam penibilă, s-a întors, pe perioadă limitată, acolo unde îi era locul, de la fiul adoptiv la lui, pentru cunoscuți, Nea Costache, pentru toți ceilalți, domnul profesor Porcescu, fratele cu doi ani mai mic al părintelui Porcescu. Acest volum nu este altceva decât o monografie a satului, scrisă de Gheorghe Porcescu(fratele bunicului tatălui meu), cu ocazia ridicării bisericii de zid, în anul 1936.
La momentul de față, trebuie să afirm că m-am cam săturat de mâncat semințe dintr-o sorică, bineînțeles, furată, așa că am să mă duc să pun o lumânare la mormântul înaintașilor mei.
Ieri, 13 august, am făcut două trasee tipice, adică mersul la budăi și mersul la bisericuță. Ce este acela un budăi? O fântână cu apa la suprafață. Cel la care fac eu referire se numește Fântâna Zmăului și este plasat pe malul pârâului Poarca, la marginea livezii fostului CAP.
Acea bisericuță nu este altceva decât o construcție cu aspect de biserică, numai că de înălțimea uniui stat de om( de la bază și până la vărful crucii). A fost zidită pe locul unei foste biserici, care, din nefericire, a ars în iarna lui '33.
Spre seară am făcut focul pe grătar, după care ne-am delectat mâncând capodopera culinară a lu' tata(doi oameni halind optsprezece mititei). Mai târziu, am făcut-o pe astronomul întrucăt am privit luna prin binoclu și, spre surprinderea mea, am distins o grămadă de forme de relief, printre care și craterul de la unul dintre poli(probabil Sud).
Astăzi, pe lângă îndeplinirea aproape completă a unui obiectiv pe care-l plănuiesc de vreo cinci ani( mersul la pădurea Deasa), mi-am îndreptat atenția spre studiul unui tom caligrafiat, cu o lucrătură deosebită în argint( „Cartea de aur”), care grâce à o întâmplare cam penibilă, s-a întors, pe perioadă limitată, acolo unde îi era locul, de la fiul adoptiv la lui, pentru cunoscuți, Nea Costache, pentru toți ceilalți, domnul profesor Porcescu, fratele cu doi ani mai mic al părintelui Porcescu. Acest volum nu este altceva decât o monografie a satului, scrisă de Gheorghe Porcescu(fratele bunicului tatălui meu), cu ocazia ridicării bisericii de zid, în anul 1936.
La momentul de față, trebuie să afirm că m-am cam săturat de mâncat semințe dintr-o sorică, bineînțeles, furată, așa că am să mă duc să pun o lumânare la mormântul înaintașilor mei.
Prima experiență de alpinist
După cum, în mod normal, deja ați aflat din capitolul al doilea din seria <<Cum se lucrează la un „sait”>>, mă aflu la Vatra Dornei. Deși iubesc ploaia și cerul înnourat, pot să spun că astăzi, 3 augut 2011, m-am bucurat de prima zi cu vreme însorită. Cum altfel nu s-ar fi putut, am decis s-o valorific urcând pe Dealu Negru. Dar mai întâi, cred c-ați fi dornici să aflați ce chestii-trestii, vraja mării-n păpușoi am mai făcut zilele trecute prin zonă.
În data de 31 iulie, am avut a mă trezi pe la 6 dimineața(după ce adormisem pe la vreo 2:30, evident, tot dimineața). Majoritatea lumii ar fi zis: „Ce nasol! Vreau să mai doooo...oooorm”... Ei bine: nu! Nu, chiar dimpotrivă: o dimineață cu cer acoperit, răcoare, după vreo două ore de la plecarea din Iași, peisajele superbe din Nordul Moldovei și pe de-asupra, călătoria acompaniată de sunetul dulce și plăcut al lui K7J-A7(colocvial, 1.4 MPI); ce-ar putea fi mai frumos de-atât? Într-adevăr, puține „chestii”!
Am găsit orășelul aproape neschimbat față de acum cinci-șase ani, numai că, spre deosebire de data trecută, a trebuit să umblăm vreo trei sferturi de oră, ca vodă prin lobodă, prin centru și periferii, până să găsim hotelul la care trebuia să ajungem... Într-un târziu: EBRIKA! și din acel moment a-nceput istoria.
În prima zi, cel mai important „obectiv” atins a fost explorarea parcului. Ceea ce mi-a plăcut cel mai mult a fost că am făcut o descoperire destul de interesantă. Am luat-o drept în sus de la „peretele” cu inscripția „Fecit Faustinus Nobilis Krasusk anno MCCMXCVII.”, pe care orice persoană care s-a plimbat prin zonă ar trebui să-l recunoască [va fi o poză], de la un moment-dat croindu-mi drum printre pâcurile de boscheți supradimensionați, găsind vreo două izvorașe(pentru că m-am murat la picioare călcând ca bulă în apa lor), pînă ce am dat de alt „perete”, cu aceeași arhitectură, dar mai mic. Cred că era o captare de apă pentru izvorul de sub „peretele” de mai jos. Cât despre inscripția de mai sus, am de făcut o „obecție”: simțul lingvistic îmi spune că este o comunicare fără predicat, astfel, nu văd rostul punctului de la final; poate o să-mi spuneți: „Băh neni! Da di undi jdii cî nu ari pre... pri... pro... prostii din aia?!”; foarte simplu: singurul verb prezent este „facere”, aflat, însă, la participiu; în concluzie, nu poate forma predicatul verbal; în plus, topica limbii latine spune că predicatul trebuie să ocupe ultimul loc în propoziție, nici pe departe primul. Pentru cei care nu s-au prins cam despre ce este vorba, am să fac un pustiu de bine, traducându-le mesajul: „Făcut [Faustinus] Nobilul Krasusk în anul 1897”, îmi cer scuze, nu mi-am luat dicționarul de latină și nici nu am reușit să înțeleg ce înseamnă „Faustinus”.
Pe data de 1 august le-am făcut o vizită unor cunoștințe aflate în zonă, iar ieri, pe lângă intrarea în două biserici(una Ortodoxă, cealaltă Romano-Catolică), mi-am cumpărat film fotografic, ceea ce înseamnă că am reușit să imortalizez gogmănia gasită de talăl meu(datorită deformației lui de profesor), pe un afiș aflat la intrarea în hotel: conjuncție coordonatoare disjunctivă ortografiată „s-au”!!!!!!!!
Din câte-mi dau seama, am cam „deraiat-o” de la „subect”, sșa încât, revin la el: astăzi, după ce am luat micul dejun, (ca să-l parodiez pe V. Alecsandri), nous avons lavé le baril vers La Colline Noire, en montant, bien sûr, pe sub linia de telescaun, pe ale carei stații le-am eviat, cu scopul de a nu împușca niscaiva amenzi.
Atât la urcare, cât și la coborâre, n-am ezitat într-a-mi expune calitățile mele de Sebasian Vettel, întrucât am ajuns cu mult înaintea partenerului meu de drum(la dus am făcut o oprire pricinuită de un câine, dar tot am ajuns mai repede cu vreun minut, în timp ce la retur totul a mers strună, reușind astfel să-mi cresc avansul cu vreo șapte-opt minute).
Sus, o frumusețe: am aflat un soi de platou, cu deschidere spre peisaje deosebite. M-au interesat mai mult orizontul nordic , în care se poate observa Depresiunea Dornelor străjuită de Obcina Mare, și cel nord-estic, unde apar Munții Bistriței, avându-l în centru pe marele zeu Atlas, gânditorul cu fruntea între nori, Masivul Giumalău.
Iată că ceasul arată 15:55. Mă gândesc să ies o leacă și să mă aerisesc. Una peste alta, mâine va fi o zi mare: Rarău, nous venons!
Rarăul
Ei, da! după o noapte luuu...uungă și plină cu vreo cinci ore de somn, iată că ceasul bătea 7:30... mi-era somn... dar, este acolo un munte, care mă așteaptă să mă cocoț pe el.
După un drum de vro jumătate de oră pe valea Bistriței, iată-ne ajunși ăn satul Chiril, comuna Crucea, județul Suceava, stând și privind macadamul pe care urma să mergem. După aproximativ zece minute de călătorie, impresiile mele erau tare variate... peisaj splendid... vreme numa' bună pentru alpinism, drum într-o stare extrem de prezentabilă: ca după bombardament... astfel încât rezultatul procesării tuturor acestora m-a dus la o filosofie de o finețe rară de tot: Splendid, dar scump! De ce? Ei, simplu: splendid, la care se adaugă necesitatea unui set de amortizoare de rezervă și un consum de vreo 12l de carburant/100km...(nu știu valoarea exactă întrucât computerul de bord își intră in drepturi pe la 35km/h)!!!
După ce am reușit să facem 8km in 30-40 de minute, timp în care, văzându-l pe tata cât era de încordat, îmi venea să-i zic „Dă-mi covrigu' că te dor mâinile prea tare!”, iată-ne ajunși la schitul Rarău.
Judecând după informațiile pe care le aveam deja în posesie, planul nostru inițial era să lăsăm mașina acolo, și s-o luăm, ca alpiniștii, spre cabana Rarău.
Din păcate, spusele unui călugăr foarte amabil și bine-dispus, care lucra la atelierul de tâmplărie al mănăstirii, ne-au cam dat aranjamentele peste cap: ne-a fost adus la cunoștință faptul că drumul este mult mai bun de acolo în sus, și coborârea prin Pojorîta este aproape complet asfaltată...
Astfel, m-am văzut silit să asist la o schimbare din mers a strategiei, întrucât tata era hotărât să nu mai bage mașina prin asemenea hârtoape. Chiar și așa, pe o porțiune de aproximativ 500m, a trebuit să spunem: „Noroc că Loganu' e situat undeva între mașinile de oraș și cele de teren, că dacă cumva era o pârâitoare de-aia mică, apăi acolo rămânea!
Într-un târziu, dezumflat complet de faptul că planurile mele de a face alpinism se cam duseseră pe apa sâmbetei, am ajuns la cabană. Din fericire, dezumflarea mea n-avea să țină prea mult, întrucât de acolo și până la cota 1649m(vârful Rarău), a fost o leacă de mers. În ceea ce privește drumul, o splendoare, ce să mai vorbim... După câteva zeci de metri de plimbare prin pădure, urmează prima provocare: ocolirea monumentului mololitic Pietrele Doamnei: o serie nesfârșită de urcușuri și coborâșuripe povârnișuri, treceri peste bolovani calcaroși și printre instalațiile formate de rădăcinile și tulpinele jnepenilor, urmată de o altă trecere, destul de tumultoasă, prin pădure. La ieșire se deschide orizontul și ăn fața ochilor răsare un platou alpin, care mie-mi seamănă mai tere cu un podiș vălurit. Acesta găzduiește, pe lângă stânci minuscule, văi, stâni, un releu de radiocomunicații, și un delușor cu pantă anevoioasă( în cazul meu și cu soarele-n cap), al cărui vârf cioncide perfect cu cota 1649. Deși acolo priveliștea are o deschidere de 360°, cred că cel mai chitit ar fi să ne referim la sectorul suprins între 45° și 90° (direct trigonometric), mai precis înspre Vest-Nord-Vest, pentru că acolo se află măreața formă de relief carstic amintită ceva mai sus [va fi poză] și, ceva mai departe, dar totuși necrezut de aproape, purtând o curce argintie pe creștetul său pleșuv, mărețul Masiv Giumalău. [va fi poză]
Sre prânz, m-am întrs în Vatra Dornei prin Pojorîta și Pasul Mestecăniș( parcă ar fi luate din Germania șoselele de acolo), am mâncat bine și am întocmit analiza zilei de 4 august: PERFECTĂ!
